Au trecut multi ani de cand am vazut-o pe Fortuna ultima data. Ii simteam lipsa si ii duceam dorul, dar durerea care o tineam undeva ascunsa in mine nu eram pregatit sa o ridic din nou la suprafata. Speram ca pana acum sa ii pot da uitare complet. Speram sa nu ma apuc din nou sa scriu. Faptul ca m-am hotarat sa imi continui povestea nu imi demonstreaza decat ca inca nu am reusit sa o scot cu totul din mintea mea, parca nici nu as vrea.
Sunt atat de confuz, ma uit in jurul meu, ma vad singur in pustietate. Unde imi sunt prieteni, de ce fug de ei? Am gasit un raspuns si acestei intrebari, sunt facut pentru a traii singur, de a ma descurca pe forte proprii, dar parca totusi am nevoie de cineva caruia sa ii povestesc tot ce fac, sa ma pot bucura de lucruile care le facu cu altcineva, sa imi pot impartasii durerea cu altcineva. Ma simt atat de incarcat de ganduri si singura modalitate de a scapa sunt paginile albe pe care imi vars fiecare gand. Sunt momente in care nici asta nu ma mai ajuta, am pornit in cruciade cu gandul ca lupta ma va ajuta sa uit de durere. E o solutie, dar e doar ceva temporar. Sa imi inec amarul in alcool? NU! Sunt mai capabil de atata, am vazut persoane distruse, persoane respectate care nu au cazut in razboaie grele dar care s-au lasat ispititi de miresmele alcoolului.
Acum, dupa multi ani, primesc o scrisoare de la Fortuna, timp de cateva luni scrisoarea a stat aruncata intr-un colt al camerei in care locuiam, nu indraznisem sa o deschid. Ispita era mare, dar frica de durere era mai mare. Nu stiam sigur ce aveam sa citesc, imi era frica de inca o deceptie dar in acelasi timp imi faceam griji de starea fluturasului.
Intr-o seara, stand la foc, cu gandul in toate directiile m-am decis ca e timpul sa deschid scrisoarea si orice ar fi sa scrie. Mainile imi tremurau, ma simteam molesit doar cum ma apropiam din ce in ce mai mult de scrisoarea aceea. Parca pierdusem sange in cantitati mari pe drumul scurt de la locasul inflacarat pana la dulapiorul pe care statea. Intr-un final ma trezesc cu scrisoarea in mana, o desfac incet si incep sa citesc printre randuri:
“Draga Caracol,
A trecut mult timp de cand nu am mai auzit ceva de la tine sau de tine, imi faceam griji pentru tine. Acum cateva saptamani a trecut prin satul nostru o ostire care marsaluia spre apus. Comandantul ostirii a cerut azil in satul nostru pentru a se odihnii peste noapte, fiind osteniti dupa 2 sapt de marsaluit in continuare. La cateva ore dupa ce ostirea ajunsese pornise un zvon, comandantul intreba de Caracol, stiind ca stationeaza in acest sat. Fiind foarte mirata de cine ar fi putut sa te cunoasca l-am intrebat pe comandant cine intreaba de tine si ce treaba ar avea de rezolvat cu tine ( nu stiu de ce simt nevoia de a te proteja in continuare cand eu nici nu stiu sigur daca mai traiesti sau nu) . Comandantul imi raspunse foarte respectuos ca se numeste Antenute si ca voi doi sunteti prieteni, camarazi in arme si nu in ultimul rand frati. Foarte uimita ii povestesc cele intamplate, iar el cu un zambet cu subinteles se uita la stele, de parca stia dupa cum erau aranjate cum sa te gaseasca pe tine. Mi-a zis sa nu imi fac griji caci cu siguranta esti bine.
Dupa cateva zile de la plecarea ostirii primesc o scrisoare de la Antenute, cu o adresa, spunandu-mi ca acolo te voi gasii pe tine, poate nu acum, poate nu peste o saptamana, dar intr-un final te voi gasii. Caracol, sper din tot sufletul ca vei apuca sa citesti aceste randuri, ca moartea nu a fost atat de cruda incat sa te ia de langa mine inainte sa iti pot spune inca odata ca te iubesc. Cu toate ca ai fost plecat atata timp, ca eu sunt casatorita si ar trebuii sa fiu fericita, eu inca te iubesc. Nu iti cer acelasi lucru inapoi, vroiam doar sa sti ca flacara pe care tu ai aprinso in sufletul meu inca arde pentru tine.
Te rog ai grija de tine, te rog da-mi un semn de viata. Ma doare tacerea ta.
Te-am iubit si te voi iubii pana moartea imi va lua ultima rasuflare.
Fortuna. “
Citeam scrisoarea pentru a 10 a oara de cand o deschisesem, iar acum ma aflam pe drumul care ma ducea la cazarma la care Antenute era stationat. Vroiam sa vorbesc cu cineva, furia oarba care ma indrepta spre razboaie nu imi mai oferea nici o alinare. Eram pregatit sa mor, stiam ca daca aveam sa mor, aveam sa mor cu numele ei pe buzele mele. M-am hotarat ca nu mai aveam de gand sa fug. Pentru ca nu ai cum sa eviti ceva ce iti e predestinat.
Cu zambetul pe buze dupa ani de zile, ma uitam spre maretul soare cu o privire sfidatoare.
Caracol: “Sunt mai tare si decat tine acum, opreste-ma daca poti! “
