Jurnalul Unui Melc

Am fost intrebat in clasa a 12 -a ce vreau sa fac dupa ce termin cu liceul. Cuprins de orgoliu am deschis si eu gura mea mare, eu voi sapa gropi! La care lumea din jurul meu s-a oprit dintr-o data si s-a uitat mirata la mine. Era o gluma inofensiva, dar acum imi dau seama, suntem creaturi crescute de creaturi mai mari imbracate la costum cu simturi civice prea fine pentru o societatea atat de putreda in esenta. Te nasti, esti pus intr-o cutie, numita patut de maternitate, cresti mai mare esti pus intr-o cutie si mai mare, numita gradinita, de la gradinita mai cresti si ajungi la scoala, e acelasi lucrul cu gradinita doar ca incap mai multi copii intr-o cutie, de la scoala ajungi la liceu, locul in care creaturile acestea micute care sunt prin cutii sunt sortate, creaturi mai inteligente in cutii mai frumoasa iar asa numite rebuturi, pentru ca ele nu se conformeaza cu standardele societatii sunt puse in cutii in stare de descompunere. Din cutia liceu, esti scos, iar daca vrei sa ai un nivel cat de cat modest trebuie sa sari si in cutia facultatii, acolo deja nu mai conteaza cine esti sau cine e familia ta, toata lumea trebuie sa plateasca chiria pentru perioada de sedere in cutie. Dupa ce mai mult de jumatate din viata ti-ai petrecut-o in cutii, esti aproape pe punctul de a termina si cu cutia facultatii si te bucuri si tu pentru ca esti la un pas de libertate, ghici ce, esti pus intr-o alta cutie, iar daca tie iti era ciudat ca ai fost aruncat la scoala cu o gramada de creaturi noi intr-o cutie ciudata, ai sa vezi ca la munca e mult mai greu, pentru ca ajungi sa fi izolat intr-un birou in forma de cutie, pe langa care vor fi amplasate inca 100, dar toate despartite prin ziduri si fara forme de comunicare. Iti termini ziua de munca si la ce te intorci acasa? La nevasta, la copii la o masa calda si la cateva ore petrecute in fata unei cutii numite televizor.

Sunt creaturi, care nu urmaresc tiparul de mai sus, creaturi deosebiti, creaturi care nu mai vor sa urmareasca un tipar, nu mai vor sa fie ca alte 100 de creaturi. Suntem constransi si orbiti de un sistem care se foloseste de noi, un sistem care dupa legile noastre ar trebuii sa ne acorde puterea, in schimb suntem folositi. Acest sistem traieste pe suferinta noastra, ganditi-va bine daca vreti sa deschidetii ochii intr-o cutie.

Cutia- jurnalul unui melc

Incerc sa urmaresc cursul vietii, dar nu ai cum sa surprinzi momentele care te marcheaza, totul se misca in jurul meu prea repede, vreau sa opresc momente din viata mea sa le pot analiza inainte ca ele sa decurga in mod normal. Sa analizez, sa gandesc si abia apoi sa actionez. Nu pot. Tot ce am invatat din aceasta lectie e ca am de gand as iau o decizie si oricat de buna sau rea ar fi trebuie sa ma tin de ea pana la capat, nu ai cum sa dai inapoi.

Persoanele la care credeam ca tin incep sa realizez ca sunt relatii temporare limitate de un anumit timp. Cum am fost abandonat la nastere, nu imi cunosc familia, nu am simtit protectie intr-o perioada in care nu trebuia sa infrunt realitatea cruda si am crescut un singuratic, crezand ca pe parcursul dezvolatarii mele ma voi schimba si ca intr-un final totul se va schimba spre bine, dar cum inaintez in varsta vad ca lucrurile devin din ce in ce mai grele iar puterile mele devin din ce in ce mai limitate. Ceea ce e  mai rau si mai grav pentru mine e ca prietenii pe care i-am facut pe parcurs incep sa dispara, unul cate unul in functie de timpul acordat pentru fiecare pe acest pamant. Pentru fiecare deces simt cum o parte din mine se duce odata cu ei, cum fiecare amintire din trecut legata de ei imi bantuie prezentul.

Cea mai recenta pierdere a fost un vechi prieten, un melc batran si intelept. Cu toate ca nu aveam legaturi de sange batranul ma luat sub acoperisul sau intr-o noapte dupa ce m-a gasit inconstient pe un camp de lupta. A avuit grija de ranile mele , m-a hranit si in cele din urma mi-a oferit un adapost si un loc de munca la ferma lui. Era o creatura singuratica, nu indraznisem sa il intreb de ce, ma simteam cumva dator fata de el dupa ce a avut grija de mine asa ca m-am decis sa raman ceva timp sa il ajut la munca de zi cu zi de acolo. Dupa 5 ani ma atasasem atat de mult de batran, era tatal pe care nu l-am avut niciodata, gasisem alinare si liniste sufleteasca in el.  In acesti 5 ani batranul mi-a marturisit ca a fost casatorit si ca a avut 3 baietii, dar pe vremea lui razboiul era mai grav, mai crud si regulile de abordare erau total diferite. ” Nimic nu este adevarat si totul este permis ” era o vorba de a lui cu care reusea sa descrie tot ce s-a intamplat. Dupa ce luptase mai multi ani de zile intr-un razboi pornit pe divergente economice batranul a primit o scrisoare cum orasul in care el se afla era sub dominatia atacatorului. Pana sa ajunga acasa la familia lui, aceasta fusese executata pentru tradare fata de imperiu, armata si regina.  De atunci traieste o viata singuratica, muncind pamantul pentru hrana, rupt de restul lumii, respectand doar regulile lui.

Ajungand la varsta la care ar trebuii sa privesti inapoi si sa fi multumit de tot ceea ce ai reusit sa indeplinesti si sa lasi toata munca ta mostenire odraslelor carora le-ai daruit viata, batranul devenea din ce in ce mai trist, fusese abandonat si de familia care o mai avea, era singur, iar acum in ultimul ceas de viata privind inapoi se simtea dezamagit de tot.

Batranul: ” Am luptat, am muncit toata viata mea ca un sclav si pentru ce sau pentru cine ? “

Cu lacrimi in ochi privea un punct fix, parca lovit de un moment de luciditate.

Caracol : ” …”
Nu aveam cuvinte, nu stiam ce trebuia sa spun, singurul lucru care imi trecea prin minte era ca el e imaginea mea intr-un viitor scurt.

Batranul: ” Nu incerca sa imi explici sau sa imi oferi o perspectiva mai buna asupra lucrurilor, sunt constient de ceea ce am facut, lasa-ma sa mor cu gandul ca stiu ce am facut in viata asta “

Caracol: ” Trebuie sa te impaci cu tine insuti, pentru pacea ta sufleteasca”

Batranul: ” Caracol, esti inca prea tanar, nu face aceasi greseala ca mine, sunt un batran prost care a ales sa ramana singur iar acum culege recolta dupa munca sa, singuratatea e un camp imens, iar eu culeg de pe el de multi ani…”

Avea dreptate…

Batranul: ” Singurul lucru de care pot spune ca sunt mandru, esti tu baiete… Vreau sa iti cer ceva daca nu e prea mult. Eu nu am mostenitorii, iar numele meu nu va merge mai departe, nu am bani sa iti las, nu am aur sau avere, singurul lucru pe care ti-l pot lasa e numele meu, iar ultima mea dorinta ar fi sa il porti cu mandrie.  “

Caracol : ” …as fi onorat sa pot face asta…”

Batranul : ” Ai fost o binecuvantare pentru un batran pe patul de moarte Caracol Nera…”

Si cu ultima suflare inchide usor ochii, alunecand in somnul vesnic.

Au trecut multi ani de cand am vazut-o pe Fortuna ultima data. Ii simteam lipsa si ii duceam dorul, dar durerea care o tineam undeva ascunsa in mine nu eram pregatit sa o ridic din nou la suprafata. Speram ca pana acum sa ii pot da uitare complet. Speram sa nu ma apuc din nou sa scriu. Faptul ca m-am hotarat sa imi continui povestea nu imi demonstreaza decat ca inca nu am reusit sa o scot cu totul din mintea mea, parca nici nu as vrea.

Sunt atat de confuz, ma uit in jurul meu, ma vad singur in pustietate. Unde imi sunt prieteni, de ce fug de ei? Am gasit un raspuns si acestei intrebari, sunt facut pentru a traii singur, de a ma descurca pe forte proprii, dar parca totusi am nevoie de cineva caruia sa ii povestesc tot ce fac, sa ma pot bucura de lucruile care le facu cu altcineva, sa imi pot impartasii durerea cu altcineva. Ma simt atat de incarcat de ganduri si singura modalitate de a scapa sunt paginile albe pe care imi vars fiecare gand. Sunt momente in care nici asta nu ma mai ajuta, am pornit in cruciade cu gandul ca lupta ma va ajuta sa uit de durere. E o solutie, dar e doar ceva temporar. Sa imi inec amarul in alcool? NU! Sunt mai capabil de atata, am vazut persoane distruse, persoane respectate care nu au cazut in razboaie grele dar care s-au lasat ispititi de miresmele alcoolului.

Acum, dupa multi ani, primesc o scrisoare de la Fortuna, timp de cateva luni scrisoarea a stat aruncata intr-un colt al camerei in care locuiam, nu indraznisem sa o deschid. Ispita era mare, dar frica de durere era mai mare. Nu stiam sigur ce aveam sa citesc, imi era frica de inca o deceptie dar in acelasi timp imi faceam griji de starea fluturasului.

Intr-o seara, stand la foc, cu gandul in toate directiile m-am decis ca e timpul sa deschid scrisoarea si orice ar fi sa scrie. Mainile imi tremurau, ma simteam molesit doar cum ma apropiam din ce in ce mai mult de scrisoarea aceea. Parca pierdusem sange in cantitati mari pe drumul scurt de la locasul inflacarat pana la dulapiorul pe care statea. Intr-un final ma trezesc cu scrisoarea in mana, o desfac incet si incep sa citesc printre randuri:

“Draga Caracol,

A trecut mult timp de cand nu am mai auzit ceva de la tine sau de tine, imi faceam griji pentru tine. Acum cateva saptamani a trecut prin satul nostru o ostire care marsaluia spre apus. Comandantul ostirii a cerut azil in satul nostru pentru a se odihnii peste noapte, fiind osteniti dupa 2 sapt de marsaluit in continuare. La cateva ore dupa ce ostirea ajunsese pornise un zvon, comandantul intreba de Caracol, stiind ca stationeaza in acest sat. Fiind foarte mirata de cine ar fi putut sa te cunoasca l-am intrebat pe comandant cine intreaba de tine si ce treaba ar avea de rezolvat cu tine ( nu stiu de ce simt nevoia de a te proteja in continuare cand eu nici nu stiu sigur daca mai traiesti sau nu) . Comandantul imi raspunse foarte respectuos ca se numeste Antenute si ca voi doi sunteti prieteni, camarazi in arme si nu in ultimul rand frati. Foarte uimita ii povestesc cele intamplate, iar el cu un zambet cu subinteles se uita la stele, de parca stia dupa cum erau aranjate cum sa te gaseasca pe tine. Mi-a zis sa nu imi fac griji caci cu siguranta esti bine.

Dupa cateva zile de la plecarea ostirii primesc o scrisoare de la Antenute, cu o adresa, spunandu-mi ca acolo te voi gasii pe tine, poate nu acum, poate nu peste o saptamana, dar intr-un final te voi gasii. Caracol, sper din tot sufletul ca vei apuca sa citesti aceste randuri, ca moartea nu a fost atat de cruda incat sa te ia de langa mine inainte sa iti pot spune inca odata ca te iubesc. Cu toate ca ai fost plecat atata timp, ca eu sunt casatorita si ar trebuii sa fiu fericita, eu inca te iubesc. Nu iti cer acelasi lucru inapoi, vroiam doar sa sti ca flacara pe care tu ai aprinso in sufletul meu inca arde pentru tine.

Te rog ai grija de tine, te rog da-mi un semn de viata. Ma doare tacerea ta.

Te-am iubit si te voi iubii pana moartea imi va lua ultima rasuflare.

Fortuna. “

Citeam scrisoarea pentru a 10 a oara de cand o deschisesem, iar acum ma aflam pe drumul care ma ducea la cazarma la care Antenute era stationat. Vroiam sa vorbesc cu cineva, furia oarba care ma indrepta spre razboaie nu imi mai oferea nici o alinare. Eram pregatit sa mor, stiam ca daca aveam sa mor, aveam sa mor cu numele ei pe buzele mele. M-am hotarat ca nu mai aveam de gand sa fug. Pentru ca nu ai cum sa eviti ceva ce iti e predestinat.

Cu zambetul pe buze dupa ani de zile, ma uitam spre maretul soare cu o privire sfidatoare.

Caracol: “Sunt mai tare si decat tine acum, opreste-ma daca poti! “