Jurnalul Unui Melc

De cate ori aveam sa imi calc peste principii? Am inceput sa creez un obicei de a imi calca peste reguli, peste credinta si ceea ce imi era cel mai greu sa imi calc pe inima. PENTRU CE? De ce e dragostea atat de importanta? De ce simtim nevoia de a fi completati de cineva? Nu cred ca as putea afirma ca ma iubesc pe mine insumi, narcisismul nu ma caracterizeaza, dar as vrea sa pot elimina partea din sufletul meu care se hraneste pe dragoste.

Din nou ma gasesc ridicandu-mi bucatile de inima de pe podeaua intunecata a mintii mele. Avea oare sa inceteze acest obicei? Ma gandesc in mintea mea, ca ar trebuii sa iau un burete cu care sa sterg tot trecutul meu, sa uit si sa las in urma tot ce am fost si sa incep sa cladesc ceva nou. Temeliile sa nu mai fie atat de subrede, iar suferinta sa nu isi aiba locul acolo.Dar sunt atatea amintiri, cerul, luna, stelele, sunetul vantului care bate noaptea. Tot ce ma inconjoara imi aduce aminte de ea. Vreau sa inceteze, vreau sa pot sa scap odata de ea!

Am ajuns la stadiul in care fiecare gand la ea ma dezgusta, fiecare privire inapoi spre ceea ce a fost si ceea ce e acum imi provoaca sila. Dar totusi nu o pot elimina din sistemul meu de ecuatii.

Dar pana la urma asta va fi raspunsul meu. Voi sterge totul cu mana mea. Voi lasa in spate tot ce ma reprezinta pe mine, amintiri, poze, miresme si ganduri legate de ea. Las in urma mea aceste pagini celor care inteleg prin ceea ce trec eu, cu speranta ca nu vor face aceleasi greseli pe care le-am facu eu. Nu e un manual de instructiuni, nu sunt reguli stricte de a interactiona si a actiona ci un ghid. Ceea ce te defineste ca persoana e trecutul tau, ceea ce ma defineste pe mine ca persoana a fost ea.

“Adio Fortuna!”

Ce se intamplase cu totul, de ce schimbare nu imi afectase doar judecata ci si sentimentele celor din jurul meu? Ce se intamplase cu Fortuna? Defapt de ce imi mai pun aceasta intrebare cand eu am fost acela care a parasit-o pentru alta?

“dobitocule…” sa fie oare prea tarziu pentru a indrepta greselile imaturitatii mele? Nu o pot pierde acum, nu tocmai acum cand am gasit-o…

Tristetea acelui moment inca ma bantuie, faptul ca acel sarut mi-a fost negat a fost o dovada ca voi avea de platit scump pentru greselile comise in trecut, iar pretul nu era ceva usor de descris sau chiar de gasit. Aflandu-ma in bratele Fortunei, ma simteam oarecum in siguranta, pentru prima data realizez ce inseamna sentimentul de a te intoarce acasa, dupa ce i-am vazut din nou pe toti, nu stiam ca eram cuprins de un dor nebun pentru sateni, iar pana la urma ce inseamna sa te intorci acasa? E pur si simplu un zambet calduros, un sarut sau o imbratisare de la cei care tin la tine, sa te simti bine venit si in acelasi timp sa sti ca faci parte din familie. Asta imi lipsea din ideea de ” acasa” , familia.

Printr-o miscare rapida, sunt rupt din aceasta lume in care ma aflam acum si gaseam raspunsuri, Fortuna ma inlatura si ma plezneste zdravan

Fortuna: “Vreau sa pleci! Vreau sa pleci si sa nu te mai intorci! ” Avea privirea plina de ura, ochii rosii si plin de lacrimi. Vorbea din suflet? Chiar ma vroia sa plec? De ce ? Ce se intamplase?

Caracol:” Fortuna… de ce? “

Fortuna:” Nu putem exista impreuna, asta mi-ai aratat tu in momentul in care mi-ai intors spatele si ai plecat in cautarea unei fantasme”

Caracol:” Am fost un idiot ca am facut asta, eram mic si reactionam pe impulsuri, iar pe moment eu credeam ca ceea ce am facut era cel mai bine. Am gresit, iar in momentul in care am realizat ca am gresit m-am intors inapoi la tine. “

Fortuna: “La fel ca tine si eu am facut greseli, iar una din ele a fost sa nu te astept…” Lacrimile nu se mai vedeau, fata ei fiind acoperita cu ambele maini, dar suspinele inca se auzeau printre cuvinte.

Fortuna: ” Nu credeam ca aveai sa te intorci, iar la sfatul parintilor, m-am casatorit cu altcineva…”

Vestea aceasta m-a lovit ca un pumnal in inima, nu stiam ce simt, nu stiam cum sa reactionez. Vroiam sa spun ca visez urat, ca totul v-a trece. Inchid ochii sperand sa ma trezesc din cosmar, dar cand ii deschis vad aceasi imagine trista care ma duce la acelasi gand

” Am pierdut-o”

Imi trag sufletul incercand sa ignor sentimentele de ura si luciditatea cu care gandeam acum, o intreb dintr-o rasuflare

Caracol: ” Il iubesti? “

Uimita de ceea ce aude, se opreste din plans, se uita adanc in ochii mei care erau acum cuprinsi de o raceala de nedescris. Ma aflam intr-o stare intre bucurie si tristete, privirea mea oglindind starea sufletului meu, care acum cateva minute ardea , inconjurat de un strat de gheata. Fortuna se pregatea sa imi raspunda, parea sa ezite, oare daca ma va mintii imi voi da seama de asta?

Fortuna : ” … da… Il iubesc!”

Ce e acela univers propriu, ce e aia lume, ce aia constiinta si sentimente. Totul ma parasise in acel moment. Doar sufletul care parea sa fie lipit de corpul meu si refuza sa iasa. Vroiam sa stiu ca nu e adevarat ceea ce imi spusese, vroiam sa stiu ca inca ma iubeste. Cum gandurile mele fugeau de la unul la altul, gandindu-ma la fiecare greseala si la o potentiala repercursiune o aud vorbind din nou

Fortuna: ” …nu te mai iubesc…”

Imi confirmase cel mai mare cosmar al meu. Durea ingrozitor de rau, credeam ca aici se termina totul. Am fost strapuns de multe ori pe perioada razboiului dar niciodata nu m-a durut atat de rau. Pentru asta am venit acasa? Nu mai vreau…

Fara sa ma scot un cuvant, fara sa mai arunc o privire in directia ei, imi intorc spatele si incep sa o iau usor in directia opusa. Nu stiam ce aveam de gand sa fac, dar cu siguranta nu aveam de gand sa mai stau acolo sa mai indur durere. Indepartandu-ma putin o aud in spatele meu urland

Fortuna: ” Priveste-ma acum macar, nu ma mai parasii inca odata fara sa imi arunci macar o privire sau fara sa imi spui ceva!!!”

Ma opresc din mersul meu agale, aplec capul iar cu o voce ragusita, ii raspund cu ceea mai mare durere

Caracol: ” Pentru tine am devenit o stafie, de ce cauti mangaierea privirii mele? ” Ultimele cuvinte pe care aveam de gand sa ii le adresez. Continuandu-mi drumul ajung la casa in care eram gazduit, stand in fata casei ma gandeam la ce aveam sa fac de aici in colo, era destul de clar ca nu aveam cum sa raman aici. Cu toate ca in sfarsit am inteles si eu notiunea de acasa si simteam si eu ca imi pot definii existenta prin termenul de familie, aveam sa fiu dezamagit din nou, drumul meu nu se putea oprii atat de usor, atat de subit.

Mi-am impachetat lucrurile si eram pregatit pentru a pleca din nou la drum la prima raza de lumina. Inainte sa ies din sat, o aud in urma mea strigand

Fortuna: ” NU PLECA!!”

Caracol : ” …” suspin incet si o astept.

Caracol: ” Ce mai doresti? Simti nevoia de a rasucii cutitul in inima mea? Vrei sa imi mai spui odata ca nu ma mai iubesti? “

Fortuna: ” Te rog nu mai pleca! Te rog ramai? “

Caracol: “Nu pot. Sti prea bine asta..”

Fortuna: ” Unde vei avea sa te duci ? “

Caracol: ” Ma voi intoarce inapoi la singurul lucru care ma face sa ma simt in viata, razboiul…”

Aveam sa imi continui propozitia, dar simteam ca nu mai puteam, un nod in gat ma oprea sa imi termin propozitia. Ultimele cuvinte iesind cu dificultate si parca erau soapte…

Caracol: “…am murit de mult, am reinviat pentru a imi ucide si ultima parte care m-ai ramasese din sufletul meu, trebuie sa plec de aici, nu am reinviat pentru asta.”

Jurnalul continua la fel ca si calatoria mea in cautarea fericirii. Sunt inca prea imatur ca sa imi dau seama ce e aceea fericire deplina, sunt in cautarea ei, dar totusi sunt departe de a imi da seama ce este aceasta. Deocamdata pentru mine definitia fericiri e sa fiu cu ea, sa o pot vedea in fiecare dimineata sa o pot saruta in momentu in care deschide ochii, sa o pot tine in brate cand plange … se poate sa gresesc, dar vreau sa stiu, sa stiu ca acesta e raspunsul sau nu, sa stiu daca drumul meu a luat sfarsit sau nu.

Am pornit la drum in cautarea unui raspuns universal, un raspuns esential existentei mele. Aveam sa gasesc fericirea sau o alta deceptie in aceasta cautare? La inceput ma gandeam ca aveam sa plec in cautarea acestui raspuns cu prietenul meu foarte bun, dar dupa trezirea din somnul adanc imi dadusem seama ca nu aveam cum sa il implic pe Antenute in cautarea mea, trebuia sa fac asta singur.

Ajuns in satul Fortunei ma simteam ca acasa, era un sentiment atat de familar, ma simteam in siguranta departe de razboaie si probleme. Aici nu existau probleme rasiale, probleme etnice, aici toata lumea era binevenita si tratat ca un membru al familiei. Ajunsesem la locul deschis unde petrecusem ultimele clipe cu Fortuna. Eram cuprins de un sentiment de melancolie, eram fericit in acelasi timp. Oare lucrurile au ramas la fel cum le-am lasat?

Ma indreptam spre scorbura in care se adaposteau pe perioada iernii. Copii se jucau pe cam, batranii stateau la povestile interminatible, barfe dupa parerea mea, iar cei de varsta mijlocie isi vedeau de treaba. Lucrurile nu mai erau cum le lasasem, satul parea pregatit de razboi. Ce se intamplase in tot timpul in care eu am fost plecat?

Inainte sa ajung la adapost o vad, aceasti fiinta gratioasa care se misca printre copii ca o regina, aceasi miscare lina care amana orice durere, dar nu ii mai recunosteam ochii, parca aceasta fiinta vazuse ce e aceea tragedie, nu mai exista inocenta pe fata ei. Oare vazuse ce vazusem si eu, ura si durerea lumii? Ar fi indicat sa ma duc la ea sa vorbesc cu ea? Eu am plecat, eu am lasato, eu am fugit din bratele ei, cum sa ma duc la ea acu?

” Adunate, pentru asta ai venit!”

Ma indrept spre ea, iar privirea ei se indreapta spre mine, simteam ca nu ma mai pot misca, dar in schimbul unei priviri calde ea se uita la mine dupa care fara sa imi acorde nici un fel de atentie se intoarce inapoi la activitatea ei. Ce se intampla? Nu ma recunoaste! Cu siguranta asta este. Cu pasi marunti ma apropiu de ea…eram atat de aproape incat puteam sa simt sarutul ei din ultima noapte petrecuta cu ea, mirosul ei si nu in ultimul rand atingerea ei.

Caracol: “Fortuna?!”

Fortuna: ” Da..”

Caracol: ” Sunt eu, melcul pe care l-ai botezat …”

Din culorile vi de pe fata ei acu se vedeau culori din ce in ce mai palide, parea sa fie uimita dar in acelasi timp confuza

Fortuna: “Caracol…? “

Caracol: “Da..”

Fortuna: “Tampitule…”

Cu lacrimi in ochi ma cuprinse in brate si ma strangea din ce in ce mai tare. Ma simteam iubit, dar aveam sa ma izbesc de un zid, totul era prea frumos ca sa fie adevarat. Simteam cu lacrimi calde imi siroiau pe gat, plangea!

Caracol : ” De ce plangi Fortuna!?”

Fortuna: ” Pentru ca esti un mare dobitoc! Unde ai fost? Ce ai facut? “

Caracol: “Am sa iti povestesc totul mai in colo, acum am nevoie de odihna si de tine..”

Fortuna: ” Primisem stiri ca razboiul se apropia de noi, auzisem ca tu ai murit in acel razboi…Boule!!! De ce nu mi-ai scris? “

Simteam ca ma strange din ce in ce mai tare, siroiul de lacrimi nu se astampara, simteam ca o doare… Pentru ea era o intalnire cu o stafie… Era adevarat nu ii scrisesem nimic in ani lungi, dar adevarul era ca nici nu ma gandeam la ea, eu plecasem in cautarea altei femei….eram dezgustator din acest punct de vedere, dar totusi ea ma primise cu bratele deschise si cu lacrimi in ochi. Ma simteam ca un magar din aceasta cauza.

Caracol: ” Prostanaco, am plecat ….”

Fortuna: ” Taci! Nu vreau sa stiu!”

Cautam o explicatie pe care ea nu vroia sa o auda. Ma simteam bine in bratele ei calde, ma simteam iubit, simteam ca o iubesc si eu, eram fericit, dar parca asta nu era tot. Sentimentul incertitudinii dainuia in adancul meu, parca ma asteptam sa fiu lovit de o stire proasta. In acest moment nimic din toate acestea nu contau. Prin siroiul de lacrimi incercasem sa o sarut, dar in locul buzelor ei calduroase, buzele mele se intalnisera cu obrazul ei, un semn clar ca nimic din ceea ce am lasat eu in urma nu a ramas la fel, la fel cum eu m-am schimbat si lucrurile din trecutul meu s-au schimbat.

E frig..

Bate un vant rece, iar eu raman imobilizat pe pamantul imbibat cu sangele sutelor de gandaci care luptasera in acest razboi crud, dar acum nimic din toate acestea nu mai conteaza. Ceea ce e important e ca am castigat razboiul, tiranul a fost inlaturat, l-am omorat cu o sete de nedescris. Era pentru prima oara cand m-am simtit in viata, prima data cand mi-am gasit un rost in aceasta lume. Luptam pentru libertate, egalitate si diversitate. Refuzam sa cred intr-o rasa pura care trebuia sa conduca aceasta lume. Stand intins pe jos ii vedeam pe camarazii mei cum inaintau, vroiam sa pot si eu sa ma ridic sa imi continui lupta, dar eram mult prea ranit. In ultimele momente de luciditate am inceput sa ma gandesc la Fortuna, nici acum nu imi pot da seama de ce, dar incepusem sa uit ce e aceea caldura unui zambet, unei imbratisari, unui sarut.. simteam ca dragostea imi aluneca printre degete. Cu toate ca luptand ma simteam in viata si cu un rost, fara dragostea ei nu ma simteam intreg. De ce am plecat de la ea ? De ce nu am ramas cu ea ?

“Prostule!!”

Nu mai era cale de intoarcere, simteam cum viata mea se stinge iar eu nu puteam face absolut nimic decat sa stau si sa privesc. Ochii imi erau deja grei, singura lupta care o mai duceam eu era aceea de a-mi pastra ochii deschisi. Aveam vointa de a lupta cu moartea insasi.

“Nu ma voi dat batut..”

Dupa aceste cuvinte, totul se intuneca si ma trezesc pe un camp insorit. Eram singur privind in larg. Acesta a fost finalul meu?

Fortuna : “Te simti implinit acum? “

Caracol: ” CE?”

Fortuna: “Te simti implinit prin ceea ce ai realizat in viata asta? “

Caracol: “uhm.. Un singur regret am. Nu am sa ma iert niciodata ca nu am sa te mai sarut vreodata, ca nu am sa te mai pot tine inca o singura data in bratele mele sa ma strangi sau sa te mai vad zambind.”

Fortuna: “Tu ai spus melcusor: <Iei o decizie si mergi inainte fara regrete >, acum imi spui ca regreti?”

Caracol: “DA! NU AM SA MOR AICI! AM PREA MULTE DE FACUT INCAT SA MOR AICI!!”

Fortuna: “Ne vom vedea in curand, dar asta nu inseamna ca fericirea ta e pe aproape! “

Vroiam sa ii ofer o replica, vroiam sa ii spun in ce consta fericirea mea, dar nu am mai putut. Universul in care ma aflam acum parca se afla intr-un vartej de apa. Totul devenise neclar, ma aflam din nou in camera intunecata din subconstientul meu. Nu murisem, luptam!

Ma trezesc din cosmarul pe care il aveam sa imi dau seama ca durerea pe care o suprimam cu atata vointa, ma cuprinse cu totul! Simteam fiecare zgarietura, rana si fiecare picatura de sange care se scurgea din corpul meu imobilizat. Eram in centrul de recuperare. Antenute statea langa mine cu lacrimi in ochi.

Antenute: ” Caracol, nu murii! NU E TIMPUL TAU! NU TU TREBUIA SA MORI ! EU TREBUIA SA FIU IN LOCUL TAU! ERA RAZBOIUL MEU! “

Cu o voce ragusita si cu putina vlaga in ea ii rapund

Caracol: “Batrane, daca imi dai sabia ta, promit sa nu mor…” Termin fraza schitand un zambet, dupa care observ bucuria pe chipul lui Antenute. Prietenul meu care statuse langa mine si la bine si la rau! Capitanul meu, prietenul meu si camaradul meu, Antenute!

Antenute: “Te vei face bine prietene, acu incearca sa dormi. Cand te vei trezii voi fi tot aici, langa tine!”

Caracol: “Antenute, vreau sa plec in cautarea ei, vreau sa fiu complet ..”

Fara sa imi pot termina propozitia, alunec usor pe taramul viselor, ochii greoi inchizandu-se usor. Imaginea incetosata parea sa dispara cu totul. Pentru prima data ma simteam in siguranta. Stiam ca voi reusii sa dorm linistit atata timp cat Antenute e de partea mea.

Incepusem sa tremur, imaginea placuta la care ma gandeam tot timpul devenise o fantasma care ma bantuia. Avea sa se termine vreodata ? Voi scapa de aceasta suferinta? Apropiindu-se de mine, privirea ei era fixata in ochii mei, de parca era pregatita sa ma doboare..

Ea: ” Prostutul meu.. “

Cuvintele ei, sunetul vocii, mirosul pielii..ma inmuiasem complet.. Fara sa imi pot da seama, ma strangea in brate, plina de dor. Pe privirea ei se observa un zambet larg, plin de satisfactie. De ce nu pot zambii? De ce ma doare acum mai mult ca niciodata? Din instinct de a ma opune durerii, o imping departe de mine..

Caracol: ” Dupa atata timp, dupa atata durere, te-ai hotarat sa apari din nou in viata mea ? “

Ea: ” Melcusor…”

Caracol: ” Nu ma mai numesc asa. De cand ai plecat mi-am pornit si eu drumul in cautarea ta, dar pe parcurs am inceput sa pierd orice notiune din ceea ce simteam pentru tine pana acum. Ma numesc Caracol.”

Ea: ” Imi pare rau. Am facut ceea ce am facut pentru binele tau, nu erai pregatit pentru cineva ca mine, sunt o fire prea salbatica pentru a fi imblanzita, iar tu te lasi condus de sentimente. Trebuia sa gusti din viata, nu te puteam oprii. Nu aveam nici un drept..”

Caracol : ” Cu ce drept imi spui ca tot ce ai facut ai facut pentru mine? Ai fost o egoista, o regina a ghetii. Tot ce m-ai invatat e ce e iubirea si in acelasi timp ce e ura. Nici ura nu mai meriti sa simt pentru tine, m-ai lasat singur pentru ca tu vroiai sa vizitezi lumea..nici macar nu mi-ai spus cum te numesti.”

Ea: ” Caracol, inca esti copil, dar ai mai crescut de cand ne-am vazut ultima oara.Stiam ca vei fi destul de puternic incat sa mergi mai departe incat sa iti gasesti propiul tau rost in viata. Nu ti-am spus numele meu, adevarat. Nu aveai nevoie de inca un motiv pentru care sa nu uiti de mine. Dar acum esti destul de mare, ai invatat si e aceea ura si poate ar trebuii sa sti pe cine urasti. Numele meu este Tea.”

Caracol: ” Sunt ceea ce sunt din cauza ca eu am hotarat sa devin asa, ceea ce tu mi-ai facut nu are nici o legatura cu asta. Nu poti sa parasesti pe cineva dupa care sa iti asumi meritul pentru evolutia acestuia.”

Nu era ceea ce simteam, asta era doar ura din mine pentru simplul fapt ca ma lasase singur intr-o lume atat de cruda. Nu aveam de gand sa o iert. Sufletul imi plangea, lacrimile erau pe punctul de a izbucnii, nu mai aveam sa rezist mult, trebuia sa plec si in acelasi timp trebuia sa existe si o concluzie acestei situatii.

Caracol: “Te urasc! Te urasc din toata firea mea si nu mai vreau sa ne vedem niciodata..”

Ma intorc sfidator, ma uit in sus si ma indrept din nou spre interiorul palatului pentru a-l intampina pe Antenute. Am ajuns la scari si stateam langa balustrada asteptandu-l pe Antenute. Inchid ochii si ii redeschid, nu mai eram in aceasi sala mare. Eram intr-o incapere intunecata, nu se vedeau decat contururile peretilor printr-o fasie alba. O raza de lumina, ilumina centrul incaperii.Speriat, ma indrept spre centru. Era ceva acolo, o forma de nedeslusit, ma apropiu mai mult si incer sa imi dau seama la ce ma uitam. Era sufletul meu sfasiat pe podea. tocmai sfaramasem din nou cea mai importanta parte din mine si pentru ce?

Caracol: “..pentru ca o iubesc…“

Privind spre bucatele de pe podea, aud aceasi propozitie in ecoul camerei, era adevarul. Cu toate ca i-am spus ca o urasc, o iubesc si o voi iubii mereu, dar nu sunt sigur daca vreau sa o si iert pentru trecut. Propozitia din ecou dispare, iar camera rasuna cu vocea lui Antenuta, ma dureau urechile… Inchid ochii, ii redeschid, cosmarul se terminase, eram din nou in camera principala a palatului langa balustrada, iar Antenute langa mine intrebandu-ma:

Antenute: ” Esti gata de plecare ? “

Caracol : ” Da! “

Trecuse mult timp de cand am plecat din Gradina Soarelui. Vremea devenea din ce in ce mai calduroase, semn ca sezonul rece trecuse, iar eu inca mai traiam pentru a-mi continua drumul.

Mergand agale pe drumul care ducea spre Satul Florilor, Antenute imi povestea de un loc numit Eutopi. Pentru el reprezenta raiul pe pamant. Imi povestise despre acest loc ca fiind raiul tuturor fiintelor, locul in care nu ai sa duci niciodata lipsa de hrana, adapost sau companie. Dupa toate povestile auzite despre acest loc, ma gandeam ca poate acolo ar trebuii sa ajung eu defapt, ca acolo ar fi sfarsitul cautarilor mele, dar cum ramane cu aventurile mele, cum voi avea sa termin totul acolo. NU! Voi lungii drumul meu spre acel loc cat mai mult posibil, in asa fel, daca acela este locul meu, nu voi avea nici un fel de regret.

Ajungand in Satul Florilor, in apropierea sezonului de toamna, Antenute mi-a zis ca ar fi mai bine sa stam peste sezonul rece in acest loc dupa care sa pornim la drum spre Satul Gradina Soarelui, pentru ca altfel la jumatate de drum vom ingheta, biciuiti de viscolul rece. Satul Florilor, era un loc imens, avea atat o parte subterana pentru sezonul rece cat si o parte terestra pentru sezonul cald, extrem de mare. Primul lucru cand am ajuns acolo, trebuia sa raportam la capitanul unitatii si sa ii prezentam ordinele noastre. Eu nu faceam parte din ordinul de forta din Gradina Soarelui, dar reprezentam un ajutor pentru Antenute.

Aveam sa vad ca exista si altfel de fiinte pe aceasta lume, fata de cele pe care le-am cunoscut. Satul Florilor, era condus de un singur gandacel, Generalul Patria. Restul rancurilor, era subalternii lui, nu avea nimeni mai multa putere decat el. El creea legile, el lua deciziile privind comunitatea si tot el conducea si armata. La inceput nu imi puteam da seama de ce e lumea atat de speriata. Dar dupa prima noapte petrecuta acolo am inceput sa realizez ce se intampla defapt. La prima raza de soare toate fiintele vii si capabile sa lucreze trebuiau sa fie prezente la posturile de munca, iar in momentul in care soarele apune, se da stingerea. Orince este prins pe strazi sau inafara casei dupa semnalul de noapte, care era suntel unei trompete mici care rasuna de pe cel mai inalt deal, este trimis la inchisoare. Din ce povestisem cu un batranel, din acea inchisoare nu mai iesea nimeni viu.

Cei care lucrau acolo erau prea speriati de conducatorul lor, si de puterea pe care acesta o avea asupra lor, ca sa mai riposteze. Ceva trebuia facut, dar din privirile oamenilor se vede ca prefera sa ramana in situatia curenta decat sa treaca la un nou regim.

Noi am fost trimisi pentru a escorta un ambasador al SGS-ului (Satul Gradina Soarelui), fiindca cele doua sate se aflau pe prag de razboi. Fiind cuprins de lacomie, Generalul Patria vroia sa se extinda, iar provinciile din jurul satului pana la SGS erau deja sub comanda lui. Ajunsi in fata Generalului Patria, un gandac imens, cu doi clesti in fata gurii, se vedea pe el, ca e trecut prin raboaie, lupte si munca. Avea mainile bine facut, cu multiple cicatrici pe fata. Se simtea si rafinamentul gandacului dupa parfumul pe care acesta il emana. Se respecta, in timp ce restul populatiei se zbatea cu saracia.

G. Patria : ” Voi sunteti escorta ambasadorului va sa zica..HAH! Soldati mai puternici ca voi nu exista in SGS? ” Spuse el, izbucnind intr-un ras isteric.

Antenute, rosind de nervi, lasa onorurile deoparte si ii raspunde :
Antenute: ” Sunt eu mic, dar sunte de doua ori mai puternic decat doua gorile pe care tu le numesti soldatii tai…”

Caracol: “Daca tot murim aici, acum, sa le oferim ceva de neuitat! “

Ma gandeam eu, pregatindu-ma sa imi scot arma, dar Antenute cu un gest subtil, ma opreste.

Antenute: “Nu prietene, nu este momentul.. Vei avea si aceasta sansa, dar nu acum”

Renunt la gestul meul si il privesc pe general cum izbucneste din nou in rasul sau isteric.

G. Patria: “UN MELC SA MA INVINGA PE MINE? “

G.Patria: ” HAHAHAHAHAH!”

Antenute: ” Ne subestimezi generale si asta va fi greseala ta fatala”

G. Patria: ” Huh..Lasand discutiile de acest gen deoparte, ati venit cu o misiune. Fiind bun cum sunt nu am sa va trimit acum spre casa, sezonul rece e aproape, iar eu vreau sa fiu diplomat, am sa va gazduiesc pana ce sezonul rece a trecut, iar dupa aceea am sa va asigur drumul pana la granitele imperiului meu, de acolo pana la SGS mai sunt 3 zile. Acum plecati din fata mea, am treburi mai serioase de rezolvat!”

Antenute, iese in graba, iar eu in urma lui. Antenute nu privise in spate, dar eu ma simteam ca si cum cineva statea in spatele meu cu o lama ascutita, gata sa ma asasineze. Ma intorc si il vad pe general cu isi scoate sabiile si isi omoara doi subalterni, mai mult de atat nu apucasem sa vad pentru ca usile se inchisera in spatele meu.

Antenute: “Caracol, am sa ma duc sa vorbesc cu ambasadorul nostru, tu pana atunci asteaptama la intrarea palatului. Nu vorbii cu nimeni! Nu trebuie sa le dam motive pentru a ne ucide aici. Nu are rost sa murim degeaba! ” Imi spuse el, parca i se aprinse o flacara in inima lui mic. Ultimele lui vorbe imi trezisera dorinta de a lupta, in acel loc, dar sa stiu ca totul a avut un rost.

Iesind din palat, statea pe scarile lungi si reci, asteptandu-l pe Antenute. Ma uitam in jur, satul parea sa fie intr-o aglomeratie continua pe timpul zilei, dar fiecare avea un drum pe care il stia bine si numai de acel drum se tinea. Nu era un haos in care nimeni nu stia ce facea si toata lumea mergea in toate directiile. Din toate fiintele pe care le puteam gasii in acest capat al lumii, nu m-as fi asteptat sa o gasesc pe Ea aici. Privind inspre multime mai atent, era Ea, plimbandu-se agale.

Caracol:” Ce cauta aici?..“

Privirea ei se intoarce spre a mea. Ma vazuse, nu exista nici o indoiala. Nu stiam ce sa fac, sa ma misc, nu putea, sa strig dupa ea nici atat, vocea imi pierise iar muschii nu imi mai raspundea la comenzile date. Ma vazuse, iar acum se indrepta spre mine..

Iau un burete si imi sterg toate gandurile care ma trimit la ea, viata e un drum prea lung sa ma opresc prea mult la acest popas. Nu imi puteam da seama daca eu fugeam de capatul drumului cu frica la gandul ca acolo avea sa se termine totul sau imi continuam drumul pe care eu il credeam infinit. Nesigur pe mine, incerc sa ii dau uitare fluturasului care nu ma ranise atat de mult cat o facuse ea. Fortuna.. de ce oare nu o pot uita? De ce fiecare gand revine catre ea? De ce e viata mea atat de complicata?

Dupa doua sezoane reci, eram departe de scorbura calda, plina de fiinte binevoitoare. Acum statea intr-un alt satuc, uitat de lume, in care lumea tindea sa fie foarte rece cu cei veniti din afara satucului. Ma gandeam ca  voi sta pana la sezonul urmator, unde soarele va fi mai bland decat vantul ascutit care te loveste fara remuscari daca indraznesti sa il infrunti. Dupa trei saptamani in care, mai mult am dormit decat sa fac altceva, am ajuns la concluzia ca nu mai pot traii asa, aveam nevoie de fiinte cu care pot socializa, simteam nevoia sa vorbesc cu cineva care sa ma inteleaga prin ceea ce trec. Daca mai aveam sa stau mult pe acolo, aveam sa inebunesc. Asteptand in locusorul meu subteran sa se incalzeasca putin, observ miscare afara, oare sa fie atat de cald incat sa poti iesii?

Fara sa mai stau sa ma gandesc, ma grabesc sa ies, cand din spate ma tragea un gandacel de coada.

Caracol: ” Cine crezi ca esti si ce dumnezeu crezi ca faci? “

Antenute: ” Soldat Antenuta la datorie, domnule! Avem ordine stricte sa nu lasam pe nimeni afara”

Caracol : ” Dar ei de ce au voie afara? “

Antenute: ” Priveste mai atent..”

Uitandu-ma afara, observ cum incet incet miscarile joviale a celor exilati afara devin tot mai lente, pana la punctul in care nu se mai miscau deloc.

Caracol: “Ce s-a intamplat? “

Antenute: ” Au inghetat. In fiecare an, cei care sunt trimisi la inchisoare pentru diverse crime savarsite, in timpul sezonului rece, in saptamana a treia, sunt exilati afara in frig. Aceasta este pedeapsa capitala, moartea prin inghet!”

Caracol: ” Cat de crud…”

Cuprins de fiori reci la auzul cuvantului moarte prin pedeapsa capitala, nu stiam ce e aia crima pana atunci, dar tocmai atunci realizasem ca trebuia sa fie ceva foarte rau si gresit.

Mai aveam sa mai petrec inca trei saptamani in asteptarea primaverii ca sa imi pot relua drumul. Dar de data asta nu mai aveam sa plec singur, Antenute avea sa ma conduca pe alte plaiuri, departe intr-un sat mare. Fusese trimis de catre comandantul lui intr-o misiune, trebuia sa escorteze pe cineva din Satul Florilor in Satul Gradinii Soarelui.

In cele trei saptamani pe care le petrecusem impreuna, ne apropiasem mult ca si camarazi, ma invatase cum sa ma apar de dusmani si cum sa ma descurc pe cont propriu dupa ce el nu va mai fi. In tot acest timp, uitasem de Fortuna sau de Ea. Tot ceea ce eu faceam acum, il implica si pe antenuta, care cu toate ca era de statura mica si la fata parea tanar, era mult mai batran decat mine. Cei de o seama cu el, au o viata foarte lunga, traiesc in colonii, iar comunitatea lor se bazeaza pe o ierarhie foarte complexa. Desii avea 80 de sezoane reci in spatele lui, la fata nu parea mai batran de cinci sau sase sezoane. Ma simteam bine in preajma lui, avea un obicei de a isi aprinde pipa in momentul in care se pregatea sa imi povesteasca despre aventurile lui. Nu am sa uit niciodata mirosul de tutun pe care il emana acea pipa, si mirosul din jurul povestii care ma captiva pana la ultimul cuvant.

Se apropie timpul de a pleca. Ne inarmam, ne luam proviziile in spate si pornim la drumul lung care ne astepta. Antenute isi ia la revedere de la familia lui, primeste ordinele de la capitan, isi saluta camarazi si cu un zambet larg pe fata porneste la drum.

Antenute: “Caracol, nu mai fi atat de lenes si tine pasul cu mine! ” , zambind usor ironic catre mine, stiind ca nu am picioare si ma misc mai greu decat el. Nu aveam eu de gand sa ma las mai prejos ca un gandacel, ma straduiesc si incet incet incep si eu sa tin pasul cu el.

Caracol: “Sunt mai puternic decat crezi Antenute! Incet, incet am sa te depasesc si am sa strig eu dupa tine sa ti pasul cu mine, batrane! “

Antenute:  ” Prietene, fi pregatit de ceea ce e mai greu, in locul unde vom merge, vei da din nou de Ea, sper ca pana atunci vei fi destul de pregatit pentru a rezista la aceasta lovitura”

Afara se aud sunete subtile alor unor picuri marunti de ploaie, simt cum scorbura in care ma trezisem era plina de aer imbibat cu racoare si miros de iarba, era o ploaie de vara linistita, cu un cer mohorat. Deschizandu-mi ochii, privesc in jur, ma trezisem intr-o scorbura slab luminata de doi, trei licurici inconjurat de fiinte pe care nu le mai vazusem pana acum. Fiind derutat, ma gandeam la o explicatie a celor intamplate, dar inca nu eram foarte sigur daca tot ce se intamplase era un vis sau realitatea pura..

O voce subtire, linistitoare si in acelasi timp timida se aude dintr-o parte : ” Sa trezit.. “. Imi parea cunoscuta, sa fi fost vocea pe care o auzisem in visurile mele recente? Nu era posibil sa fi fost aceasi voce..

Ma intorc catre locul in care statea ea..raman blocat, nestiind ce sa mai fac, orbit de stralucirea ei, un mirific fluturas, cu aripile colorate curcubeu, cu o privire inocenta. In momentul in care privirile noastre s-au intalnit, se uitase andanc in ochii mei pentru un moment, dupa care rosise, puse mainile la gura si chicotise, un gest atat de pueril, dar cine vorbea, eu ” marele adult” .

Nu observasem ca in jurul ei mai erau fiinte, care din nu stiu exact care motiv ma priveau fix, cu privirile pline de ingrijorare. Un gandacel mai sfios se impingea prin multime ca sa ajunga la mine.

Gandacelul : ” Cum te simti melcusor? “

Eu: ” ..uh..cred ca bine, deocamdata lumea inca se invarte in jurul meu..”

Fara sa imi dau seama cu cine stateam de vorba, il vad pe gandacel rosind la fata, nu era pentru ca se rusinse din cine stie ce motiv, ci pentru ca era cuprins de furie, sa fi zis ceva gresit? Fara sa pot sa imi raspund la intrebare il aud pe gandacel izbucnind :

Gandacelul : ” FACETI LOC!!! LASATI AERUL SA MAI PATRUNDA!!!!”

In momentul urmator, multimea se retrase spre marginile scorburei, nu mai privea nimeni catre mine. Parca acum toata lumea avea altceva de discutat inafara de ceea ce pentru ei reprezenta ceva nou in comunitatea lor, adica eu. Speriat de strigatul micutului gandac, ma uit spre el, moment in care si el realizeaza ca ma speriasem.

Gandacel : “Nu iti fie frica, nu am strigat la tine”

Schitand un zambet, vine mai aproape si intinde una din manutele lui fragile.

Gandacel:” Eu sunt gandacel, sunt capul familiei pe care o vezi!”

Rusinat de faptul ca nu aveam maini, ma uit spre el si cu timiditate in voce ii raspund:

Eu: ” Eu nu am maini, sunt un melc… “

Gandacel: ” Ah…Da…Scuze, uitasem de asta ” Schitand din nou un zambet usor. In zilele urmatoare aveam sa fac cunostinta si cu restul familiei, care spre surpinderea mea, nu erau toti gandacei, ci erau insecte diferite printre care si doi melci. Fluturasul, a carei voce o ascultam in fiecare seara in timp ce le spunea basme celor mici, imi capta atentia prin orice miscare suava, a mainilor , a capului, al aripilor.. Devenisem foarta atasata de ea. Iesisem intr-o seara, cand misterioasa Luna stralucea cu toata mandria dansei. Eram foarte emotionat, simteam pentru a doua oara ceea ce simteam cand eram cu Ea, dar oare nu ma mint din nou, aveam sa ma atasez prea tare de cineva incat sa ma doara din nou? Ce destin patetic, un nor pe cer, un nor purtat de curenti prestabiliti, care e directia mea si unde ma duc?

Stand pe o frunza, incepusem sa povestim, dar cum experienta mea de viata nu era atat de vasta, preferam sa tac si sa ascult povestile ei, care pareau interminabile, povesti care ma umpleau cu speranta. Imi recapatam vointa de a imi continua drumul… Inainte de a pleca spre scorbura, ma intreaba foarte rusinoasa:

“Cum te numesti? “

Eu : ” ..Nu am un nume, toata lumea ma striga melcusor..! Dar tu? Ai un nume? “

“Fortuna!”

Eu: “Fortuna…” Numele imi raspuna in capusorul meu mic, numele ei imprimandu-se direct in minte si in inima. Dar realitatea e mai dura de atat, eu aveam sa plec, totusi trebuia sa imi continui cautarea. Nu mai puteam zabovii prea mult pe aici.

Fortuna: ” Eh, daca tu nu ai un nume, am sa iti dau eu unul..”

Eu cuprins de bucurie cu gandul ca voi avea si eu un nume, asteptand urmatoarele ei cuvinte..Nu am sa uit niciodata acel moment. Se apropiase de mine, foarte usor si imi soptise in ureche noul meu nume

Fortuna: ” …de acu in colo iti voi spune Caracol! Melcusorul meu drag!”

Dupa care ma sarutase usor, rosise si isi lua zborul! Intorcandu-se spre mine, imi spuse zambind:

Fortuna: “Ne vedem maine Caracol. Vise placute! “

Dar planurile mele erau cu totul altele. A doua zi, inainte ca soarele sa rasara, pe racoarea noptii, ma stercor din scorbura si ma indrept spre cel mai apropiat drum posibil. In spatele meu aud, un plans subtil si aud cum lacrimi cad pe pamantul intarit de frig. Nu vroiam sa ma intorc, pentru ca aveam sa o vad pe Fortuna plangand, nu aveam de gand sa imi frang pentru a doua oara inima.

Vazand ca nu ma intorc, a strigat dupa mine:

Fortuna: “Tu chiar nu vezi?! ESTI ACASAAaaa!Unde mai vrei sa pleci”

Cuvintele ei rasunau in capul meu. Avea dreptate, acolo aveam tot, ce mai cautam defapt? Dar pentru mine calatoria nu putea sa se opreasca acolo, sunt inca mic si tanar, tanjesc dupa experienta de viata, nu puteam a iau o decizie atat de prematura! Ma intorc spre ea si cu un nod in gat ii spun :

Eu: ” Nu te mai gandii la mine si intr-un final vei uita si vei merge mai departe, poate intr-o buna zi drumurile noastre se vor intersecta din nou! Eu nu te voi uita niciodata, Fortuna, fiindca tu esti cea care mi-a dat numele pe care il voi purta o viata intreaga! Te voi purta in inima mea pretutindeni”

Dupa o clipa de pauza, in care imi ascund privirea, nu vroiam sa ma vada ca ma doare, ma ascund intorcandu-ma cu spatele ii spun cu greutate.

Eu : ” Adio! “

Plecat in cautarea locului pe care il voi numii acasa, simteam ca aceasta calatorie va determina ce sunt eu defapt, asta luan in considerare ca voi putea sa duc acest vis pana la capat. Sunt un luptator, stiu ca pot si nu numai atat, VREAU! e unicul lucru pe care il cunosc acum si il urmaresc.

Dupa zile intregi de calatorit, nopti pierdute cu doamna mea misterioasa, Luna si dimineti reci pline de bruma si de miros de iarba imbibat cu mirosul pamantului ud, simteam ca nu ajung nicaieri, dar totusi trebuia sa imi continui drumul. Stand intr-o dimineata la o balta, potolindu-mi setea, aud cum iarba se misca. Oare sa fie un drumet ca si mine? Asteptand cu nerabdare sa vad cine vine, sa mai am si eu cu cine povestii despre drumetiile mele. Pamantul incepe sa se cutremure, iarba se apleaca acestei fiinte uriase, vantul nu pare sa ii faca fata pasilor imensi. Speriat incerc sa ma ascund dupa un petec de iarba, dar pana sa ajung acolo, simt cum incet incet parasesc pamantul, pluteam! Oare reusisem sa zbor?

Uitandu-ma in sus, fiinta cea mare ma prinse de chochilia mea si se uita cu un zambet mare pe fata! Eram speriat, ce avea sa imi faca? Cu ce i-am gresit? In momentul urmator realizez ca incerca sa ma prinda de ochi! De ce?

Eu: ” CU CE TI-AM GRESIT? “

Dar el parea ca nu ma aude sau nu ma intelege strigatul meu de durere. Nu stiam ce aveam sa fac? De speriat ce eram ma retrag printr-o miscare subtila si rapida in cochilia mea. Acu ce avea sa imi faca?

De afara se aude o voce raspicata, dar vorbea o limba pe care eu nu o intelegeam, se aude cum imi bate in chochilie, dar eu nu aveam de gand sa ies, nu imi era dor de durerea provocata de aceasta fiinta. In momentul urmator incep sa ma izbesc de peretii chochiliei, imi scutura carapacea violent in speranta de a iesii din nou, dar tot ce realiza sa faca era sa ma sperie mai tare. Dintr-o data se opreste, afara e liniste, nu mai simt prezenta ei, ce avea sa se intample? Ar trebuii sa ies afara sa vad? Imi iau inima in dinti si scot capul afara.. Zburam, dar nu zburam in sus ci din contra ma indreptam cu o viteza orbitoare spre pamant! Ma retrag in chochilie si astept!

ZBUUUUUUUUuuuuuum!!!!!!

Totul se intuneca si ma trezesc undeva pe un copac, nu mai eram in chochilie, ma uitam in jur, totul se vedea in ceata, moment in care ii aud vocea..

Ea: ” Ridicate! “

Ma uit in spate dar nu era nimeni, sunt foarte derutat!

Eu: “Unde sa ma ridic? “

Ea: “Trebuie sa lupti. Nu te da batut. RIDICATE!

Imi inchid ochii, iar cand ii deschid o durere cumplita ma cuprinde. Eram in casuta mea care acum, era sparta, iar eu eram ranit! Incerc sa ridic capul, durerea se amplifica, strang din dinti si imi ridic capul sa privesc in jur! Din nou totul parea neclar, imaginile fugitive iar culorile foarte sumbre..Observ mai multe in jurul meu..

Eu: “Ce s-a intamplat?”

Voce: ” Esti un melc foarte norocos, nu multi se intalnesc cu Oamenii si traiesc sa povesteasca si altora!”

Eu: ” Oameni?! “

Voce: ” Pastreaza-ti puterile, vei avea nevoie de ele ca sa te vindeci, inchide ochii si dormi, vom avea noi grija de tine! “

Auzind acestea, nu am mai stat sa ma gandesc cine sunt ei sau daca sunt in siguranta cu ei. In momentul acesta tot ce puteam sa fac e sa am incredere in fiinte pe care nu le-am mai vazut! Soarta mea era in mainile unor straini. Inchid ochii si alunec usor pe taramul viselor, unde nimeni nu imi facea rau, locul unde o gaseam mereu pe ea..

A trecut ceva timp de cand am deschis pentru prima data ochii, ma simt ciudat, ma simt ca si cum nu as apartine acestui loc, simt ca am un loc predestinat mie, dar nu este acesta.. totul e prea strain si oricat as incerca sa ma acomodez am impresia ca ma distantez din ce in ce mai mult de tot.

Am trait mult timp singur, am calatorit in multe locuri in cautara unui loc pe care sa il pot numii acasa. In tot acest timp eu imi caram casa in spate fara sa stiu ce e acea constructie pe care eu o purtam dupa mine. In una din zile am dat peste un alt melc, era o ea, nu intelegeam de ce ma simt ciudat in prezenta ei si nu intelegeam de ce nu vreau sa stiu din nou ce e aceea singuratate. Ea era mai mare decat mine si cu mai multe cunostinte despre ce eram noi decat mine, vazuse mai mult din lumea asta decat vazusem eu, iar eu inca nu stiam unde ma duc sau ce vreau sa fac.

Intr-o zi de vara , stand sub razele care nu ma mai speriau si privind catre nori, ascultand vantul care misca incet iarba cu un zumzet subtil, ma gandeam cu voce tare:

Eu: “Am ajuns acasa?Aici trebuia sa ajung? Sa fi fost amagit de visul pe care eu il numeam acasa si defapt casa mea sa fi fost ceea ce simt in prezenta ei.. “

Pana sa imi termin ideea, ma intrerupe :

Ea: ” Nu fi prost! Ceea ce tu simti pentru mine e ceva trecator, eu nu voi fi mereu aici, am vise pe care vreau sa le ating! Melcusor, eu am drumul meu de parcurs, iar tu il ai pe al tau, nu stiu cat voi sta cu tine sau cand voi pleca, s-ar putea ca tu sa te trezesti intr-o dimineata si eu sa nu mai fiu langa tine, nu sunt ceea ce crezi tu, iar ceea ce tu crezi provine din sentimentele pe care tu le ai pentru mine.”

Fiind foarte derutat, ametit de parca tocmai cazusem de la o mare inaltime si m-am izbit violent de pamant, ma uit spre ea, dar ea cu o privire nepasatoare ma alunga.

In noaptea aceea nu puteam sa adorm, stateam langa ea si priveam in gol, gandindu-ma la momentele mele de singuratate si la noptile reci petrecute sub o frunza, diminetile fara sens in care ma trezeam privind derutat si vulnerabil, gandindu-ma daca acel loc va avea sa fie noua mea casa.. O simt cum se misca langa mine, inchid ochii si ma prefac ca dorm, visez si ca sunt pe alte plaiuri. O aud soptind

Ea: ” Voi fi mereu cu tine, te voi iubii mereu, dar locul meu nu e aici cu tine..”

Simt buzele ei pline de caldura imi ating usor un ochi..Visez? Ar trebuii sa ma trezesc si sa ii spun sa ca nu pot traii fara ea ? Incet, incet, in timp ce imi puneam aceste intrebari, alunec usor pe taramul viselor si realizez ca nu mai pot face nimic decat sa ma las luat de acest val.

Dimineata, soarele inca nu rasarise, iar eu, trezindu-ma, din instinct privesc catre locul unde alta data era ea, dar nu era nimeni langa mine, eram din nou singur. Ma adun si ma reapuc de cautarea locului pe care il pot numii acasa. In timp ce ma indreptam spre necunoscut, ceva ma framanta, dar nu ii puteam spune pe nume, in aceasta durere in care ma luptam sa merg mai departe, ochiul drept imi scapa o lacrima. De ce plang? De ce ma doare? Ea nu era decat o fantasma materializata a dorintelor mele, nu exista! ( in timp ce ma minteam singur ma gandeam ca odata si odata drumurile noastre se vor intersecta din nou, iar pana atunci eu trebuie sa fiu tare si sa merg inainte)