Jurnalul Unui Melc

Incepusem sa tremur, imaginea placuta la care ma gandeam tot timpul devenise o fantasma care ma bantuia. Avea sa se termine vreodata ? Voi scapa de aceasta suferinta? Apropiindu-se de mine, privirea ei era fixata in ochii mei, de parca era pregatita sa ma doboare..

Ea: ” Prostutul meu.. “

Cuvintele ei, sunetul vocii, mirosul pielii..ma inmuiasem complet.. Fara sa imi pot da seama, ma strangea in brate, plina de dor. Pe privirea ei se observa un zambet larg, plin de satisfactie. De ce nu pot zambii? De ce ma doare acum mai mult ca niciodata? Din instinct de a ma opune durerii, o imping departe de mine..

Caracol: ” Dupa atata timp, dupa atata durere, te-ai hotarat sa apari din nou in viata mea ? “

Ea: ” Melcusor…”

Caracol: ” Nu ma mai numesc asa. De cand ai plecat mi-am pornit si eu drumul in cautarea ta, dar pe parcurs am inceput sa pierd orice notiune din ceea ce simteam pentru tine pana acum. Ma numesc Caracol.”

Ea: ” Imi pare rau. Am facut ceea ce am facut pentru binele tau, nu erai pregatit pentru cineva ca mine, sunt o fire prea salbatica pentru a fi imblanzita, iar tu te lasi condus de sentimente. Trebuia sa gusti din viata, nu te puteam oprii. Nu aveam nici un drept..”

Caracol : ” Cu ce drept imi spui ca tot ce ai facut ai facut pentru mine? Ai fost o egoista, o regina a ghetii. Tot ce m-ai invatat e ce e iubirea si in acelasi timp ce e ura. Nici ura nu mai meriti sa simt pentru tine, m-ai lasat singur pentru ca tu vroiai sa vizitezi lumea..nici macar nu mi-ai spus cum te numesti.”

Ea: ” Caracol, inca esti copil, dar ai mai crescut de cand ne-am vazut ultima oara.Stiam ca vei fi destul de puternic incat sa mergi mai departe incat sa iti gasesti propiul tau rost in viata. Nu ti-am spus numele meu, adevarat. Nu aveai nevoie de inca un motiv pentru care sa nu uiti de mine. Dar acum esti destul de mare, ai invatat si e aceea ura si poate ar trebuii sa sti pe cine urasti. Numele meu este Tea.”

Caracol: ” Sunt ceea ce sunt din cauza ca eu am hotarat sa devin asa, ceea ce tu mi-ai facut nu are nici o legatura cu asta. Nu poti sa parasesti pe cineva dupa care sa iti asumi meritul pentru evolutia acestuia.”

Nu era ceea ce simteam, asta era doar ura din mine pentru simplul fapt ca ma lasase singur intr-o lume atat de cruda. Nu aveam de gand sa o iert. Sufletul imi plangea, lacrimile erau pe punctul de a izbucnii, nu mai aveam sa rezist mult, trebuia sa plec si in acelasi timp trebuia sa existe si o concluzie acestei situatii.

Caracol: “Te urasc! Te urasc din toata firea mea si nu mai vreau sa ne vedem niciodata..”

Ma intorc sfidator, ma uit in sus si ma indrept din nou spre interiorul palatului pentru a-l intampina pe Antenute. Am ajuns la scari si stateam langa balustrada asteptandu-l pe Antenute. Inchid ochii si ii redeschid, nu mai eram in aceasi sala mare. Eram intr-o incapere intunecata, nu se vedeau decat contururile peretilor printr-o fasie alba. O raza de lumina, ilumina centrul incaperii.Speriat, ma indrept spre centru. Era ceva acolo, o forma de nedeslusit, ma apropiu mai mult si incer sa imi dau seama la ce ma uitam. Era sufletul meu sfasiat pe podea. tocmai sfaramasem din nou cea mai importanta parte din mine si pentru ce?

Caracol: “..pentru ca o iubesc…“

Privind spre bucatele de pe podea, aud aceasi propozitie in ecoul camerei, era adevarul. Cu toate ca i-am spus ca o urasc, o iubesc si o voi iubii mereu, dar nu sunt sigur daca vreau sa o si iert pentru trecut. Propozitia din ecou dispare, iar camera rasuna cu vocea lui Antenuta, ma dureau urechile… Inchid ochii, ii redeschid, cosmarul se terminase, eram din nou in camera principala a palatului langa balustrada, iar Antenute langa mine intrebandu-ma:

Antenute: ” Esti gata de plecare ? “

Caracol : ” Da! “

Trecuse mult timp de cand am plecat din Gradina Soarelui. Vremea devenea din ce in ce mai calduroase, semn ca sezonul rece trecuse, iar eu inca mai traiam pentru a-mi continua drumul.

Mergand agale pe drumul care ducea spre Satul Florilor, Antenute imi povestea de un loc numit Eutopi. Pentru el reprezenta raiul pe pamant. Imi povestise despre acest loc ca fiind raiul tuturor fiintelor, locul in care nu ai sa duci niciodata lipsa de hrana, adapost sau companie. Dupa toate povestile auzite despre acest loc, ma gandeam ca poate acolo ar trebuii sa ajung eu defapt, ca acolo ar fi sfarsitul cautarilor mele, dar cum ramane cu aventurile mele, cum voi avea sa termin totul acolo. NU! Voi lungii drumul meu spre acel loc cat mai mult posibil, in asa fel, daca acela este locul meu, nu voi avea nici un fel de regret.

Ajungand in Satul Florilor, in apropierea sezonului de toamna, Antenute mi-a zis ca ar fi mai bine sa stam peste sezonul rece in acest loc dupa care sa pornim la drum spre Satul Gradina Soarelui, pentru ca altfel la jumatate de drum vom ingheta, biciuiti de viscolul rece. Satul Florilor, era un loc imens, avea atat o parte subterana pentru sezonul rece cat si o parte terestra pentru sezonul cald, extrem de mare. Primul lucru cand am ajuns acolo, trebuia sa raportam la capitanul unitatii si sa ii prezentam ordinele noastre. Eu nu faceam parte din ordinul de forta din Gradina Soarelui, dar reprezentam un ajutor pentru Antenute.

Aveam sa vad ca exista si altfel de fiinte pe aceasta lume, fata de cele pe care le-am cunoscut. Satul Florilor, era condus de un singur gandacel, Generalul Patria. Restul rancurilor, era subalternii lui, nu avea nimeni mai multa putere decat el. El creea legile, el lua deciziile privind comunitatea si tot el conducea si armata. La inceput nu imi puteam da seama de ce e lumea atat de speriata. Dar dupa prima noapte petrecuta acolo am inceput sa realizez ce se intampla defapt. La prima raza de soare toate fiintele vii si capabile sa lucreze trebuiau sa fie prezente la posturile de munca, iar in momentul in care soarele apune, se da stingerea. Orince este prins pe strazi sau inafara casei dupa semnalul de noapte, care era suntel unei trompete mici care rasuna de pe cel mai inalt deal, este trimis la inchisoare. Din ce povestisem cu un batranel, din acea inchisoare nu mai iesea nimeni viu.

Cei care lucrau acolo erau prea speriati de conducatorul lor, si de puterea pe care acesta o avea asupra lor, ca sa mai riposteze. Ceva trebuia facut, dar din privirile oamenilor se vede ca prefera sa ramana in situatia curenta decat sa treaca la un nou regim.

Noi am fost trimisi pentru a escorta un ambasador al SGS-ului (Satul Gradina Soarelui), fiindca cele doua sate se aflau pe prag de razboi. Fiind cuprins de lacomie, Generalul Patria vroia sa se extinda, iar provinciile din jurul satului pana la SGS erau deja sub comanda lui. Ajunsi in fata Generalului Patria, un gandac imens, cu doi clesti in fata gurii, se vedea pe el, ca e trecut prin raboaie, lupte si munca. Avea mainile bine facut, cu multiple cicatrici pe fata. Se simtea si rafinamentul gandacului dupa parfumul pe care acesta il emana. Se respecta, in timp ce restul populatiei se zbatea cu saracia.

G. Patria : ” Voi sunteti escorta ambasadorului va sa zica..HAH! Soldati mai puternici ca voi nu exista in SGS? ” Spuse el, izbucnind intr-un ras isteric.

Antenute, rosind de nervi, lasa onorurile deoparte si ii raspunde :
Antenute: ” Sunt eu mic, dar sunte de doua ori mai puternic decat doua gorile pe care tu le numesti soldatii tai…”

Caracol: “Daca tot murim aici, acum, sa le oferim ceva de neuitat! “

Ma gandeam eu, pregatindu-ma sa imi scot arma, dar Antenute cu un gest subtil, ma opreste.

Antenute: “Nu prietene, nu este momentul.. Vei avea si aceasta sansa, dar nu acum”

Renunt la gestul meul si il privesc pe general cum izbucneste din nou in rasul sau isteric.

G. Patria: “UN MELC SA MA INVINGA PE MINE? “

G.Patria: ” HAHAHAHAHAH!”

Antenute: ” Ne subestimezi generale si asta va fi greseala ta fatala”

G. Patria: ” Huh..Lasand discutiile de acest gen deoparte, ati venit cu o misiune. Fiind bun cum sunt nu am sa va trimit acum spre casa, sezonul rece e aproape, iar eu vreau sa fiu diplomat, am sa va gazduiesc pana ce sezonul rece a trecut, iar dupa aceea am sa va asigur drumul pana la granitele imperiului meu, de acolo pana la SGS mai sunt 3 zile. Acum plecati din fata mea, am treburi mai serioase de rezolvat!”

Antenute, iese in graba, iar eu in urma lui. Antenute nu privise in spate, dar eu ma simteam ca si cum cineva statea in spatele meu cu o lama ascutita, gata sa ma asasineze. Ma intorc si il vad pe general cu isi scoate sabiile si isi omoara doi subalterni, mai mult de atat nu apucasem sa vad pentru ca usile se inchisera in spatele meu.

Antenute: “Caracol, am sa ma duc sa vorbesc cu ambasadorul nostru, tu pana atunci asteaptama la intrarea palatului. Nu vorbii cu nimeni! Nu trebuie sa le dam motive pentru a ne ucide aici. Nu are rost sa murim degeaba! ” Imi spuse el, parca i se aprinse o flacara in inima lui mic. Ultimele lui vorbe imi trezisera dorinta de a lupta, in acel loc, dar sa stiu ca totul a avut un rost.

Iesind din palat, statea pe scarile lungi si reci, asteptandu-l pe Antenute. Ma uitam in jur, satul parea sa fie intr-o aglomeratie continua pe timpul zilei, dar fiecare avea un drum pe care il stia bine si numai de acel drum se tinea. Nu era un haos in care nimeni nu stia ce facea si toata lumea mergea in toate directiile. Din toate fiintele pe care le puteam gasii in acest capat al lumii, nu m-as fi asteptat sa o gasesc pe Ea aici. Privind inspre multime mai atent, era Ea, plimbandu-se agale.

Caracol:” Ce cauta aici?..“

Privirea ei se intoarce spre a mea. Ma vazuse, nu exista nici o indoiala. Nu stiam ce sa fac, sa ma misc, nu putea, sa strig dupa ea nici atat, vocea imi pierise iar muschii nu imi mai raspundea la comenzile date. Ma vazuse, iar acum se indrepta spre mine..

Iau un burete si imi sterg toate gandurile care ma trimit la ea, viata e un drum prea lung sa ma opresc prea mult la acest popas. Nu imi puteam da seama daca eu fugeam de capatul drumului cu frica la gandul ca acolo avea sa se termine totul sau imi continuam drumul pe care eu il credeam infinit. Nesigur pe mine, incerc sa ii dau uitare fluturasului care nu ma ranise atat de mult cat o facuse ea. Fortuna.. de ce oare nu o pot uita? De ce fiecare gand revine catre ea? De ce e viata mea atat de complicata?

Dupa doua sezoane reci, eram departe de scorbura calda, plina de fiinte binevoitoare. Acum statea intr-un alt satuc, uitat de lume, in care lumea tindea sa fie foarte rece cu cei veniti din afara satucului. Ma gandeam ca  voi sta pana la sezonul urmator, unde soarele va fi mai bland decat vantul ascutit care te loveste fara remuscari daca indraznesti sa il infrunti. Dupa trei saptamani in care, mai mult am dormit decat sa fac altceva, am ajuns la concluzia ca nu mai pot traii asa, aveam nevoie de fiinte cu care pot socializa, simteam nevoia sa vorbesc cu cineva care sa ma inteleaga prin ceea ce trec. Daca mai aveam sa stau mult pe acolo, aveam sa inebunesc. Asteptand in locusorul meu subteran sa se incalzeasca putin, observ miscare afara, oare sa fie atat de cald incat sa poti iesii?

Fara sa mai stau sa ma gandesc, ma grabesc sa ies, cand din spate ma tragea un gandacel de coada.

Caracol: ” Cine crezi ca esti si ce dumnezeu crezi ca faci? “

Antenute: ” Soldat Antenuta la datorie, domnule! Avem ordine stricte sa nu lasam pe nimeni afara”

Caracol : ” Dar ei de ce au voie afara? “

Antenute: ” Priveste mai atent..”

Uitandu-ma afara, observ cum incet incet miscarile joviale a celor exilati afara devin tot mai lente, pana la punctul in care nu se mai miscau deloc.

Caracol: “Ce s-a intamplat? “

Antenute: ” Au inghetat. In fiecare an, cei care sunt trimisi la inchisoare pentru diverse crime savarsite, in timpul sezonului rece, in saptamana a treia, sunt exilati afara in frig. Aceasta este pedeapsa capitala, moartea prin inghet!”

Caracol: ” Cat de crud…”

Cuprins de fiori reci la auzul cuvantului moarte prin pedeapsa capitala, nu stiam ce e aia crima pana atunci, dar tocmai atunci realizasem ca trebuia sa fie ceva foarte rau si gresit.

Mai aveam sa mai petrec inca trei saptamani in asteptarea primaverii ca sa imi pot relua drumul. Dar de data asta nu mai aveam sa plec singur, Antenute avea sa ma conduca pe alte plaiuri, departe intr-un sat mare. Fusese trimis de catre comandantul lui intr-o misiune, trebuia sa escorteze pe cineva din Satul Florilor in Satul Gradinii Soarelui.

In cele trei saptamani pe care le petrecusem impreuna, ne apropiasem mult ca si camarazi, ma invatase cum sa ma apar de dusmani si cum sa ma descurc pe cont propriu dupa ce el nu va mai fi. In tot acest timp, uitasem de Fortuna sau de Ea. Tot ceea ce eu faceam acum, il implica si pe antenuta, care cu toate ca era de statura mica si la fata parea tanar, era mult mai batran decat mine. Cei de o seama cu el, au o viata foarte lunga, traiesc in colonii, iar comunitatea lor se bazeaza pe o ierarhie foarte complexa. Desii avea 80 de sezoane reci in spatele lui, la fata nu parea mai batran de cinci sau sase sezoane. Ma simteam bine in preajma lui, avea un obicei de a isi aprinde pipa in momentul in care se pregatea sa imi povesteasca despre aventurile lui. Nu am sa uit niciodata mirosul de tutun pe care il emana acea pipa, si mirosul din jurul povestii care ma captiva pana la ultimul cuvant.

Se apropie timpul de a pleca. Ne inarmam, ne luam proviziile in spate si pornim la drumul lung care ne astepta. Antenute isi ia la revedere de la familia lui, primeste ordinele de la capitan, isi saluta camarazi si cu un zambet larg pe fata porneste la drum.

Antenute: “Caracol, nu mai fi atat de lenes si tine pasul cu mine! ” , zambind usor ironic catre mine, stiind ca nu am picioare si ma misc mai greu decat el. Nu aveam eu de gand sa ma las mai prejos ca un gandacel, ma straduiesc si incet incet incep si eu sa tin pasul cu el.

Caracol: “Sunt mai puternic decat crezi Antenute! Incet, incet am sa te depasesc si am sa strig eu dupa tine sa ti pasul cu mine, batrane! “

Antenute:  ” Prietene, fi pregatit de ceea ce e mai greu, in locul unde vom merge, vei da din nou de Ea, sper ca pana atunci vei fi destul de pregatit pentru a rezista la aceasta lovitura”

Afara se aud sunete subtile alor unor picuri marunti de ploaie, simt cum scorbura in care ma trezisem era plina de aer imbibat cu racoare si miros de iarba, era o ploaie de vara linistita, cu un cer mohorat. Deschizandu-mi ochii, privesc in jur, ma trezisem intr-o scorbura slab luminata de doi, trei licurici inconjurat de fiinte pe care nu le mai vazusem pana acum. Fiind derutat, ma gandeam la o explicatie a celor intamplate, dar inca nu eram foarte sigur daca tot ce se intamplase era un vis sau realitatea pura..

O voce subtire, linistitoare si in acelasi timp timida se aude dintr-o parte : ” Sa trezit.. “. Imi parea cunoscuta, sa fi fost vocea pe care o auzisem in visurile mele recente? Nu era posibil sa fi fost aceasi voce..

Ma intorc catre locul in care statea ea..raman blocat, nestiind ce sa mai fac, orbit de stralucirea ei, un mirific fluturas, cu aripile colorate curcubeu, cu o privire inocenta. In momentul in care privirile noastre s-au intalnit, se uitase andanc in ochii mei pentru un moment, dupa care rosise, puse mainile la gura si chicotise, un gest atat de pueril, dar cine vorbea, eu ” marele adult” .

Nu observasem ca in jurul ei mai erau fiinte, care din nu stiu exact care motiv ma priveau fix, cu privirile pline de ingrijorare. Un gandacel mai sfios se impingea prin multime ca sa ajunga la mine.

Gandacelul : ” Cum te simti melcusor? “

Eu: ” ..uh..cred ca bine, deocamdata lumea inca se invarte in jurul meu..”

Fara sa imi dau seama cu cine stateam de vorba, il vad pe gandacel rosind la fata, nu era pentru ca se rusinse din cine stie ce motiv, ci pentru ca era cuprins de furie, sa fi zis ceva gresit? Fara sa pot sa imi raspund la intrebare il aud pe gandacel izbucnind :

Gandacelul : ” FACETI LOC!!! LASATI AERUL SA MAI PATRUNDA!!!!”

In momentul urmator, multimea se retrase spre marginile scorburei, nu mai privea nimeni catre mine. Parca acum toata lumea avea altceva de discutat inafara de ceea ce pentru ei reprezenta ceva nou in comunitatea lor, adica eu. Speriat de strigatul micutului gandac, ma uit spre el, moment in care si el realizeaza ca ma speriasem.

Gandacel : “Nu iti fie frica, nu am strigat la tine”

Schitand un zambet, vine mai aproape si intinde una din manutele lui fragile.

Gandacel:” Eu sunt gandacel, sunt capul familiei pe care o vezi!”

Rusinat de faptul ca nu aveam maini, ma uit spre el si cu timiditate in voce ii raspund:

Eu: ” Eu nu am maini, sunt un melc… “

Gandacel: ” Ah…Da…Scuze, uitasem de asta ” Schitand din nou un zambet usor. In zilele urmatoare aveam sa fac cunostinta si cu restul familiei, care spre surpinderea mea, nu erau toti gandacei, ci erau insecte diferite printre care si doi melci. Fluturasul, a carei voce o ascultam in fiecare seara in timp ce le spunea basme celor mici, imi capta atentia prin orice miscare suava, a mainilor , a capului, al aripilor.. Devenisem foarta atasata de ea. Iesisem intr-o seara, cand misterioasa Luna stralucea cu toata mandria dansei. Eram foarte emotionat, simteam pentru a doua oara ceea ce simteam cand eram cu Ea, dar oare nu ma mint din nou, aveam sa ma atasez prea tare de cineva incat sa ma doara din nou? Ce destin patetic, un nor pe cer, un nor purtat de curenti prestabiliti, care e directia mea si unde ma duc?

Stand pe o frunza, incepusem sa povestim, dar cum experienta mea de viata nu era atat de vasta, preferam sa tac si sa ascult povestile ei, care pareau interminabile, povesti care ma umpleau cu speranta. Imi recapatam vointa de a imi continua drumul… Inainte de a pleca spre scorbura, ma intreaba foarte rusinoasa:

“Cum te numesti? “

Eu : ” ..Nu am un nume, toata lumea ma striga melcusor..! Dar tu? Ai un nume? “

“Fortuna!”

Eu: “Fortuna…” Numele imi raspuna in capusorul meu mic, numele ei imprimandu-se direct in minte si in inima. Dar realitatea e mai dura de atat, eu aveam sa plec, totusi trebuia sa imi continui cautarea. Nu mai puteam zabovii prea mult pe aici.

Fortuna: ” Eh, daca tu nu ai un nume, am sa iti dau eu unul..”

Eu cuprins de bucurie cu gandul ca voi avea si eu un nume, asteptand urmatoarele ei cuvinte..Nu am sa uit niciodata acel moment. Se apropiase de mine, foarte usor si imi soptise in ureche noul meu nume

Fortuna: ” …de acu in colo iti voi spune Caracol! Melcusorul meu drag!”

Dupa care ma sarutase usor, rosise si isi lua zborul! Intorcandu-se spre mine, imi spuse zambind:

Fortuna: “Ne vedem maine Caracol. Vise placute! “

Dar planurile mele erau cu totul altele. A doua zi, inainte ca soarele sa rasara, pe racoarea noptii, ma stercor din scorbura si ma indrept spre cel mai apropiat drum posibil. In spatele meu aud, un plans subtil si aud cum lacrimi cad pe pamantul intarit de frig. Nu vroiam sa ma intorc, pentru ca aveam sa o vad pe Fortuna plangand, nu aveam de gand sa imi frang pentru a doua oara inima.

Vazand ca nu ma intorc, a strigat dupa mine:

Fortuna: “Tu chiar nu vezi?! ESTI ACASAAaaa!Unde mai vrei sa pleci”

Cuvintele ei rasunau in capul meu. Avea dreptate, acolo aveam tot, ce mai cautam defapt? Dar pentru mine calatoria nu putea sa se opreasca acolo, sunt inca mic si tanar, tanjesc dupa experienta de viata, nu puteam a iau o decizie atat de prematura! Ma intorc spre ea si cu un nod in gat ii spun :

Eu: ” Nu te mai gandii la mine si intr-un final vei uita si vei merge mai departe, poate intr-o buna zi drumurile noastre se vor intersecta din nou! Eu nu te voi uita niciodata, Fortuna, fiindca tu esti cea care mi-a dat numele pe care il voi purta o viata intreaga! Te voi purta in inima mea pretutindeni”

Dupa o clipa de pauza, in care imi ascund privirea, nu vroiam sa ma vada ca ma doare, ma ascund intorcandu-ma cu spatele ii spun cu greutate.

Eu : ” Adio! “

Plecat in cautarea locului pe care il voi numii acasa, simteam ca aceasta calatorie va determina ce sunt eu defapt, asta luan in considerare ca voi putea sa duc acest vis pana la capat. Sunt un luptator, stiu ca pot si nu numai atat, VREAU! e unicul lucru pe care il cunosc acum si il urmaresc.

Dupa zile intregi de calatorit, nopti pierdute cu doamna mea misterioasa, Luna si dimineti reci pline de bruma si de miros de iarba imbibat cu mirosul pamantului ud, simteam ca nu ajung nicaieri, dar totusi trebuia sa imi continui drumul. Stand intr-o dimineata la o balta, potolindu-mi setea, aud cum iarba se misca. Oare sa fie un drumet ca si mine? Asteptand cu nerabdare sa vad cine vine, sa mai am si eu cu cine povestii despre drumetiile mele. Pamantul incepe sa se cutremure, iarba se apleaca acestei fiinte uriase, vantul nu pare sa ii faca fata pasilor imensi. Speriat incerc sa ma ascund dupa un petec de iarba, dar pana sa ajung acolo, simt cum incet incet parasesc pamantul, pluteam! Oare reusisem sa zbor?

Uitandu-ma in sus, fiinta cea mare ma prinse de chochilia mea si se uita cu un zambet mare pe fata! Eram speriat, ce avea sa imi faca? Cu ce i-am gresit? In momentul urmator realizez ca incerca sa ma prinda de ochi! De ce?

Eu: ” CU CE TI-AM GRESIT? “

Dar el parea ca nu ma aude sau nu ma intelege strigatul meu de durere. Nu stiam ce aveam sa fac? De speriat ce eram ma retrag printr-o miscare subtila si rapida in cochilia mea. Acu ce avea sa imi faca?

De afara se aude o voce raspicata, dar vorbea o limba pe care eu nu o intelegeam, se aude cum imi bate in chochilie, dar eu nu aveam de gand sa ies, nu imi era dor de durerea provocata de aceasta fiinta. In momentul urmator incep sa ma izbesc de peretii chochiliei, imi scutura carapacea violent in speranta de a iesii din nou, dar tot ce realiza sa faca era sa ma sperie mai tare. Dintr-o data se opreste, afara e liniste, nu mai simt prezenta ei, ce avea sa se intample? Ar trebuii sa ies afara sa vad? Imi iau inima in dinti si scot capul afara.. Zburam, dar nu zburam in sus ci din contra ma indreptam cu o viteza orbitoare spre pamant! Ma retrag in chochilie si astept!

ZBUUUUUUUUuuuuuum!!!!!!

Totul se intuneca si ma trezesc undeva pe un copac, nu mai eram in chochilie, ma uitam in jur, totul se vedea in ceata, moment in care ii aud vocea..

Ea: ” Ridicate! “

Ma uit in spate dar nu era nimeni, sunt foarte derutat!

Eu: “Unde sa ma ridic? “

Ea: “Trebuie sa lupti. Nu te da batut. RIDICATE!

Imi inchid ochii, iar cand ii deschid o durere cumplita ma cuprinde. Eram in casuta mea care acum, era sparta, iar eu eram ranit! Incerc sa ridic capul, durerea se amplifica, strang din dinti si imi ridic capul sa privesc in jur! Din nou totul parea neclar, imaginile fugitive iar culorile foarte sumbre..Observ mai multe in jurul meu..

Eu: “Ce s-a intamplat?”

Voce: ” Esti un melc foarte norocos, nu multi se intalnesc cu Oamenii si traiesc sa povesteasca si altora!”

Eu: ” Oameni?! “

Voce: ” Pastreaza-ti puterile, vei avea nevoie de ele ca sa te vindeci, inchide ochii si dormi, vom avea noi grija de tine! “

Auzind acestea, nu am mai stat sa ma gandesc cine sunt ei sau daca sunt in siguranta cu ei. In momentul acesta tot ce puteam sa fac e sa am incredere in fiinte pe care nu le-am mai vazut! Soarta mea era in mainile unor straini. Inchid ochii si alunec usor pe taramul viselor, unde nimeni nu imi facea rau, locul unde o gaseam mereu pe ea..

A trecut ceva timp de cand am deschis pentru prima data ochii, ma simt ciudat, ma simt ca si cum nu as apartine acestui loc, simt ca am un loc predestinat mie, dar nu este acesta.. totul e prea strain si oricat as incerca sa ma acomodez am impresia ca ma distantez din ce in ce mai mult de tot.

Am trait mult timp singur, am calatorit in multe locuri in cautara unui loc pe care sa il pot numii acasa. In tot acest timp eu imi caram casa in spate fara sa stiu ce e acea constructie pe care eu o purtam dupa mine. In una din zile am dat peste un alt melc, era o ea, nu intelegeam de ce ma simt ciudat in prezenta ei si nu intelegeam de ce nu vreau sa stiu din nou ce e aceea singuratate. Ea era mai mare decat mine si cu mai multe cunostinte despre ce eram noi decat mine, vazuse mai mult din lumea asta decat vazusem eu, iar eu inca nu stiam unde ma duc sau ce vreau sa fac.

Intr-o zi de vara , stand sub razele care nu ma mai speriau si privind catre nori, ascultand vantul care misca incet iarba cu un zumzet subtil, ma gandeam cu voce tare:

Eu: “Am ajuns acasa?Aici trebuia sa ajung? Sa fi fost amagit de visul pe care eu il numeam acasa si defapt casa mea sa fi fost ceea ce simt in prezenta ei.. “

Pana sa imi termin ideea, ma intrerupe :

Ea: ” Nu fi prost! Ceea ce tu simti pentru mine e ceva trecator, eu nu voi fi mereu aici, am vise pe care vreau sa le ating! Melcusor, eu am drumul meu de parcurs, iar tu il ai pe al tau, nu stiu cat voi sta cu tine sau cand voi pleca, s-ar putea ca tu sa te trezesti intr-o dimineata si eu sa nu mai fiu langa tine, nu sunt ceea ce crezi tu, iar ceea ce tu crezi provine din sentimentele pe care tu le ai pentru mine.”

Fiind foarte derutat, ametit de parca tocmai cazusem de la o mare inaltime si m-am izbit violent de pamant, ma uit spre ea, dar ea cu o privire nepasatoare ma alunga.

In noaptea aceea nu puteam sa adorm, stateam langa ea si priveam in gol, gandindu-ma la momentele mele de singuratate si la noptile reci petrecute sub o frunza, diminetile fara sens in care ma trezeam privind derutat si vulnerabil, gandindu-ma daca acel loc va avea sa fie noua mea casa.. O simt cum se misca langa mine, inchid ochii si ma prefac ca dorm, visez si ca sunt pe alte plaiuri. O aud soptind

Ea: ” Voi fi mereu cu tine, te voi iubii mereu, dar locul meu nu e aici cu tine..”

Simt buzele ei pline de caldura imi ating usor un ochi..Visez? Ar trebuii sa ma trezesc si sa ii spun sa ca nu pot traii fara ea ? Incet, incet, in timp ce imi puneam aceste intrebari, alunec usor pe taramul viselor si realizez ca nu mai pot face nimic decat sa ma las luat de acest val.

Dimineata, soarele inca nu rasarise, iar eu, trezindu-ma, din instinct privesc catre locul unde alta data era ea, dar nu era nimeni langa mine, eram din nou singur. Ma adun si ma reapuc de cautarea locului pe care il pot numii acasa. In timp ce ma indreptam spre necunoscut, ceva ma framanta, dar nu ii puteam spune pe nume, in aceasta durere in care ma luptam sa merg mai departe, ochiul drept imi scapa o lacrima. De ce plang? De ce ma doare? Ea nu era decat o fantasma materializata a dorintelor mele, nu exista! ( in timp ce ma minteam singur ma gandeam ca odata si odata drumurile noastre se vor intersecta din nou, iar pana atunci eu trebuie sa fiu tare si sa merg inainte)

In momentul in care am deschis pentru prima data ochii, am incercat sa privesc spre discul luminos care parea sa ma vaneze cu razele lui de lumina. In incercarea mea de a evada de el, am dat peste o buburuza, care mirata, se uita la mine si incepu sa rada.

Melcul: “De ce razi de mine? “

Buburuza: ” Incerci sa fugi de Regele Soare? Micutule, nu ai unde sa te ascunzi in asa fel incat sa nu te gaseasca. Regele este atat de mare si glorios, incat fiecare privire catre el este pedepsita!”

Melcul: “Ei da? Si de ce ma rog, se simte el atat de mare si grandios, e singur intr-o mare albastra!”

Buburuza: ” El nu e singur… familia lui sunt stelele,iar dusmanul sau e Luna, regina noptii”

Melcul: “Stele? Ce sunt acelea stele? “

Buburuza: “Mai ai multe de invatat micutule..”

Si printr-o miscare rapida , buburuza isi ia zborul, lasandu-ma sa ma furisez pe langa firele groase de iarba, ferindu-ma de luminile puternice aruncate de puternicul soare. Uimit inca de faptul ca buburuza, sfida soarel, zburand mai aproape de acesta, in timp ce eu ma feresc de razele sale, ma gandeam, oare am sa ajung si eu asa, sunt si eu la fel ca ea, dar prea mic sa pot face asta?Defapt ce sunt eu?

Ajungand undeva la o balta de apa, simt nevoia de a gusta din acea substanta stralucitoare, dar oare imi era permis sa ma ating de apa Marelui Soare? Daca avea sa ma pedepseasca pentru ce aveam sa fac? Dar stralucirea pe care o vedeam in apa, insasi esenta ei ma chema spre ea.. ce este oare aceasta? Cu un zumzait subtire, o fiinta mica se aseaza pe suprafata luciaosa? Ma ascund in iarba si incerc sa nu nu scot un sunte. Degeaba, eram un novice in aceasta arta, nu reuseam sa ma ascund de Soare, cum era sa ma ascund de o fiinta care tocmai trecuse in zbor pe deasupra mea, am sa ma duc spre el si am sa il salut politicos. Mergand voios spre el, tantarul striga:

Tantarul: “STAI PE LOC!”

Melcul: “Ce am facut? “

Tantarul: “Inteleg ca tu esti mic si nu ti-ai cunoscut mama, dar tu nu poti inota!”

Melcul: “Mama?! asta ce mai e?”

Tantarul: “Hahahaha! tu cum crezi ca ai aparut pe lume?”

Melcul: “Sincer nu am nici o idee, primul lucru pe care mi-l aduc aminte, e incercarea de a-mi deschide ochii si prima intalnire cu Regele Soare!”

Tantarul:” Mama ta e fiinta care ti-a dat nastere, tie si numerosilor tai frati, dar specia ta nu are grija de cei mici, voi va invatati si va descurcati singuri, dar cat sunteti mici sunteti foarte uniti, dar spre uimirea mea, te vad singur, unde sunt fratii tai?”

Melcul: “Frati? “

Tantarul: ” Esti mai pierdut decat credeam “

Dupa mult timp petrecut in preajma tantarului, am inceput sa inteleg si eu o parte din haosul pe care el il numea viata, dupa mine erau prea multe reguli, ce poti sa faci ce nu poti sa faci. Imi spunea ca voi fi un neadaptat si in cel mai rau caz voi fi ignorat de ceilalti daca nu ma voi supune acestor reguli, dar sunt atat de confuz, inca nu imi pot da seama pentru ce avem nevoie de toata randuiala, cine sunt, ce sunt si de ce sunt aici? Stand asa in padurea cea deasa sprjinit pe un fir de iarba, observ ca afara nu mai este luminat si ca defapt totul este foarte inchis, iar pentru prima data discul luminos de pe cer nu mai arunca cu raze violente spre ochii mei. Acesta nu mai era Regele Soare ci era Doamna Noptii, Luna. Privind sprea ea, asteptand mangaiere de la razele acesteia, imi dau seama ca nici dansei nu ii pasa de mine, nimanui nu ii pasa de mine decat unui mic si amarat tantar! In racoarea noptii, ma asez sub o frunza, ochii mei se inchid incet, imaginile devenind cetoase, culorile se contopesc, se pierd si totul devine negreu. Un ecou al vocii mele se aude in in capul meu.. CINE SUNT?